Propaganda națională românească până la ziua Marii Uniri de la Alba Iulia și după aceea


Acum o sută de ani România vedea apropiindu-se momentul realizării dezideratului național: unirea cu românii aflați sub stăpânirea puterilor vecine. Pentru atingerea acestui obiectiv propaganda a avut un rol fundamental. Iar unul din vectorii acțiunii propagandistice a României l-au constituit cărțile poștale ilustrate. Destinate folosirii cotidiene, acestea difuzau într-o formă concretă și pe înțelesul fiecăruia mesajul politic unionist al elitelor politice românești.

În perioada neutralității România, aflată sub presiunea puternică a Puterilor Centrale, nu putea permite difuzarea unui mesaj explicit de intrare în război. Pe ilustratele de propagandă ale vremii apare doar harta României Mari, cu pretențiile teritoriale ale românilor, fără însă vreun îndemn explicit la război. Și, pentru ca  guvernul liberal al lui Ion I.C. Brătianu să nu poată fi tras la răspundere, editarea ilustratelor iredentiste era atribuită unui inexistent L. Ancona, turist surdo-mut italian…

Imediat după intrarea României în război, în august 1916, situația se schimbă radical. Editura Șaraga realizează o serie de ilustrate mobilizatoare, în care ostașii români sunt îndemnați să lupte cu toate forțele pentru realizarea Unirii. Texte precum Cu Dumnezeu înainte. Gloria și izbânda armatei Române, Trăiască România Mare. Înainte pentru Idealul Național mobilizează tinerii recruți. Realizarea artistică a ilustratelor este foarte bună: autorii desenelor mobilizatoare erau artiștii importanți ai momentului, spre exemplu Kimon Loghi.

O dată cu intrarea efectivă în luptă a armatei române, ilustratele de propagandă înfățișează scene de război. În Eroii Noștri!, surorile de caritate îngrijesc, chiar pe câmpul de luptă, soldații răniți în luptă. Iar suportul pe care populația românească l-a acordat trupelor românești este sugestiv prezentat: Bine ați venit! Trăiască România învingătoare, și Intrarea armatei române în Brașov.

Dezastrul militar suferit de armatele române după concentrarea unor uriașe efective germane și austro-ungare pe frontul românesc întrerupe, pentru o clipă, acțiunea noastră propagandistică. În spatele frontului stabilizat în Moldova statul român se reorganizează. Promisiunile regelui Ferdinand de înfăptuire a unei reforme agrare radicale și sprijinul militar francez au efect. Se forjează acum, cu foc și sânge, uniunea dintre Țară și Dinastie. Propaganda difuzează fotografii în care apar, chiar pe linia frontului, regele Ferdinand și regina Maria, îmbărbătându-și ostașii, acordând decorații și având grijă de răniți. Iar soldații simplii sunt înfățișați cu armament modern, primit de la Aliați.

După defecțiunea rusă, românii vor fi obligați să semneze, și ei, o pace separată. Prăbușirea Puterilor Centrale pe frontul de vest prilejuiește denunțarea ei și reluarea ostilităților, pe 10 noiembrie 1918. Armata română recucerește teritoriile aflate sub ocupație inamică, trece Carpații și eliberează pe românii din Ardeal, Banat și Crișana. La 18 noiembrie familia regală română se întoarce în Bucureștiul eliberat. Fotografii ale acestei întoarceri triumfale vor fi îndelung reeditate în cursul anilor 20.

Propaganda românească de după război reflectă pe larg luptele din Moldova. Sunt editate ilustrate cu conducătorii militari din timpul războiului: francezul Berthelot, românii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, David Praporgescu și Ion Dragalina. Apar numeroase ilustrate cu familia regală pe front, dar și tablouri alegorice, în spiritul celor de până la intrarea în război. Într-unul dintre ele regele Ferdinand este înfățișat în ținută de campanie, deasupra hărții Romîniei Mari și având în spate steaguri cu Mărăști, Mărășești, Oituz iar alături figurile împăratului Traian, ale lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul.

Luptele de la Mărășești și Mărăști sunt înfățișate în câteva serii de ilustrate editate de societățile de veterani și de acelea constituite pentru construirea mausoleelor de la locul luptelor. Și revista Luceafărul editează o serie de picturi ale Cameliei Achimescu, arătând dezastrele războiului de pe frontul din Moldova.

Ilustratele de propagandă editate după război pun accentul pe efortul și acțiunea militară a României ca stat, și mai puțin pe actul Unirii de la 1 decembrie 1918. Lucru ușor explicabil: în opinia factorilor de decizie ai vremii acest lucru ar fi însemnat o relativizare a caracterului unitar al statului, realizat cu arma în mână, și nu în urma unor adunări plebiscitare. În dreptul internațional al timpului, drepturile câștigate cu arma în mână precumpăneau față de cele obținute prin exprimarea voinței liber consimțite a poporului… Și aspecte de politică mai măruntă au avut rolul lor: după o scurtă guvernare a ardelenilor la începutul anilor 20, relațiile dintre Iuliu Maniu și regele Ferdinand s-au răcit accentuat, în urma refuzului liderului ardelean de a lua parte la serbările încoronării de la Alba Iulia. Orice accentuare a importanței adunării de la 1 decembrie 1918 ar fi însemnat, în consecință, o diminuare a rolului jucat de rege în realizarea României Mari.

După venirea la guvernare a lui Iuliu Maniu, în noiembrie 1928, s-a luat hotărârea sărbătoririi cât mai ample a 10 ani de la Unire. Din cauza timpului scurt acțiunea a fost amânată cu șase luni. La 20 mai 1929 au loc la Alba Iulia sărbătorile Unirii, grandioase, cu participarea familiei regale, a regenților și a guvernului. Un editor local, Mârza, realizează un set de ilustrate fotografice cu evenimentul. Peremptorie pentru dorința României de a păstra Ardealul rămâne imaginea tancurilor românești, defilând prin fața celor prezenți.

În discursul oficial are loc o echilibrare a celor două teme: lupta armatei române, conduse de regele Ferdinand și rolul românilor ardeleni în realizarea Unirii. În timpul regelui Carol II temele propagandei se actualizează: restaurația de la 8 iunie 1930, care legitimează regimul carlist și respectiv străjeria, văzută ca o contrapondere la mișcarea legionară. Totuși, la sfârșitul anilor 30 propaganda iredentistă maghiară va determina pe Carol II să reacționeze. În 1939 este editată o ilustrată care va înfățișa luptele de pe frontul Moldovei din 1917 și intrarea armatei române în București.

Era cântecul de lebădă al unei propagande care reflecta, totuși, adevărul. Sfertul de veac dintre 1914 și 1939, în care propaganda românească, condusă de marii oameni ai neamului, și-a dat măsura eficienței, rămâne exemplar pentru lupta românilor pentru unitate și libertate. Teroarea istoriei a ocultat, iar mai târziu a deformat semnificația Marii Uniri. Astăzi însă ziua de 1 decembrie este Ziua Națională. La mulți ani, români!

Posted in gânduri, idei, note | 5 Comments

155 ani de la ultima uniune personală a Principatelor, 153 ani de unire efectivă și maestrul mason aflat în spatele lor: Mihail Kogălniceanu

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuală

Unirea de la 1859 este doar unul din miturile protoconiste ale românilor.

Antedatat cu 3 ani, momentul 24 ianuarie 1859 este strict cel al unei uniuni personale, în ființa constituțională a unui singur și același șef de stat, a două suveranități diferite.

Doar la 24 ianuarie 1862, trei ani mai târziu, încetează existența concomitentă a două guverne, unul moldovean și altul muntean, și a două administrații diferite.

Cât despre unificarea legislativă, aceasta va trebui să aștepte anii 1864-1865, când sunt promulgate Codul civil, Codul penal și codurile lor de procedură.

Până atunci legile celor două principate fuseseră funciarmente diferite. Încă la 1 ianuarie 1862 existau două capitale, Iași și București, și nu una singură, ca acuma.

În spatele celor două uniri formale și a celorlalte, ulterioare și subsecvente, personală cea din 1859, administrativă cea din 1862, judecătorească cea din 1864-1865 și constituțională cea din 1866, se află personalitatea unuia dintre cei mai mari oameni politici români aparținând, exclusiv, secolului XIX.

Mă gândesc la marele maestru mason Mihail Kogălniceanu.

Fiu natural, după bârfele vremii, al lui Mihail Sturza al Moldovei, împotriva căruia a dezvoltat un complex oedipic descris abia un veac mai târziu de către Freud, lui Kogălniceanu i s-a propus, în momentul de cumpănă al începutului de an 1859, domnia Moldovei.

Condițiile ascunse ale înțelegerii erau însă inacceptabile pentru un om de așa clară cugetare politică.

A refuzat și a sprijinit alegerea lui Cuza.

A fost prim ministrul nu al lui Cuza, ci al țării.

Gonit în anul 1864 de la cârma țării, de cel pe care îl făcuse domn, cu vorbe de ocară pe care nici el, nici altcineva nu a vrut să le încredințeze scrisului, ci doar urechilor câtorva apropiați, Kogălniceanu s-a retras cu demnitatea unui adevărat român.

Făcuse prea multe pentru țară ca să se umilească în fața unui stăpânitor, fie acesta și fostul său prieten.

În ziua de 24 ianuarie a fiecărui an mă gândesc la Unire.

Și la un singur om, pe care istoria l-a nedreptățit.

La Mihail Kogălniceanu.

Depun la picioarele acestui om, care s-a sacrificat pe sine pentru țară cum doar câțiva au făcut-o în întreaga noastră istorie națională, toată iubirea mea.

Respect, din partea mea și a celor care mă vor urma, Mihail Kogălniceanu!

Posted in Institutul de Memorie Vizuala, gânduri, idei, note | Tagged , , , | 1 Comment

Tipuri bucureștene de acum un veac: Muscalul

Slavi din Ucraina de astăzi și din sudul Rusiei, muscalii erau membrii unei secte de sorginte ortodoxă, dar binișor depărtată de trunchiul inițial. Persecutați din cauza

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

credinței lor în Rusia, o parte a muscalilor și-a găsit refugiul în Principate.

Mulți dintre acești refuznici s-au așezat în București, unde au ajuns să monopolizeze meseria de birjar. Ca vizitii ai propriilor echipaje au asigurat zeci de ani transportul oamenilor cu dare de mână în oraș până când automobilele i-au înlăturat de pe piață încet-încet.

Locul de stranger al muscalilor era în piațeta din fața vechiului Teatru Național de pe Calea Victoriei, distrusă de bombardamentele germane din 23 și 24 august 1944. De acolo clienții îi mânau prin tot orașul, și mai ales la plimbare, la Șosea.

Ilustrata surprinde în exercițiul funcțiunii unul din acești muscali de la Șosea, fără clienți acum, lăsați, aceștia, pe la cine știe care din localurile din zonă.

S-au dus și muscalii, și cu ei stilul aristocratic de a călători prin oraș…

Ne-au rămas în schimb vechile ilustrate ale Bucureștiului și ale tipologiei sale umane.

Să ne bucurăm de ele, cititorule!

Posted in Institutul de Memorie Vizuala, gânduri, idei, note | Tagged , , , | Leave a comment

Tipuri bucureștene de acum un veac: Coșarul

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Smolit la față atunci când nu era țigan de-a dreptul, coșarul atrăgea copii din mahala prin prezența lui insolită, datorată ustensilelor sale specifice: periile metalice folosite la curățirea funinginii, atașate la capătul unor lungi corzi metalice.

Lumea a uitat astăzi problemele pe care un coș de fum înfundat și fără tiraj le poate produce: întoarcerea fumului în cază și neevacuarea gazelor produse de ardere, urmate de afumarea oamenilor din casă sau, mult mai grav, intoxicarea acestora cu dioxid de carbon care, în cantități mari, putea fi fatal.

Combustibilul prost folosit în casele oamenilor săraci producea puțină căldură și mult fum, care se depunea pe pereții coșului strâmt, îngustându-l și mai mult. Soluția, una singură, era la îndemâna oricui: coșarul.

Imaginea de față este cea a unui coșar de lux, cu scară nouă, ustensile bine întreținute și haine îngrijite. Literele de pe marginea scării îl dau de gol: numele său este Lăzărescu, din Calea Dorobanți, probabil patron al propriei sale firme.

Institutul pentru Memorie vizuală îți va aduce sub ochi, cititorule, și alte tipuri bucureștene de acum un veac. Pe curând!

Posted in Institutul de Memorie Vizuala, gânduri, idei, note | Tagged , , , , , | Leave a comment

Guvernul Ion I.C. Brătianu, 27 decembrie 1908: numire constituțională sau lovitură de Palat?

Regele Carol I al României consfințea prin numirea lui Ion I.C. Brătianu, la 27 decembrie 1908, o realitate politică de necontestat: afirmarea fiului vechiului și de mult repauzatului său sfetnic, Ion C. Brătianu, ca principală personalitate politică a guvernamentalului, pe atunci, Partid Național Liberal.

Nu mai puțin, regele încălca, pentru prima dată în ultimele trei decenii de domnie, unul dintre principiile constituționale cutumiare de neîndoielnică aplicare: numirea ca președinte de Consiliu exclusiv a președintelui de partid deținător al majorității sau chemat să organizeze alegerile.

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Și realiza astfel un precedent periculos: atunci când Carol II a numit, după decesul lui I.G. Duca, noul prim ministru în persoana liberalului Gheorghe Tătărescu, în ciuda faptului că președinte al PNL era Constantin Brătianu, el s-a putut prevala, printre altele, și de această acțiune a ilustrului său unchi.

Presa vremii a văzut în acțiunea regelui Carol I o expresie a dorinței bătrânului monarh de a își extinde și consolida puterea. Vezi drăgăliță Doamne, ceea ce i se permitea ca autonomie de acțiune lui Dimitrie Sturdza, vechi și credincios servitor, lui Ion I.C. Brătianu nu i s-ar fi putut permite…

Nu aceasta era situația reală: Ion I.C. Brătianu era foarte apropiat de Dinastie, chiar de bătrânul rege, dar nu era o persoană care să facă vreun compromis major în cariera politică. Mai mult decât atât, purta un nume prea ilustru și era prea mândru ca să ajungă, precum Dimitrie Sturdza, să îi sărute mâna lui Carol I, în semn de respect sau în scop de sprijin politic interesat… Tocmai de aceea sprijinul său cel mai puternic venea din partea principesei Maria, care aprecia la el suflul nou pe care îl aducea în politică. Dispunea astfel de o suficient de largă autonomie de acțiune, pe care nu va ezita să o folosească.

Era o expresie a puterii crescute a oamenilor tineri, atât din Casa Regală, cât și din cea a politicii românești. Lucru perfect vizibil încă înainte cu un an…

Guvernul liberal de mână forte de la 12 februarie 1907, de sub președinția lui Dimitrie Sturdza, se deosebea fundamental de precedentele construcții guvernamentale ale liberalilor, fie și prin faptul că se primeniseră jumătate dintre miniștri. Mai erau în funcție D. Sturdza, Emil Costinescu și Spiru Haret din vechea gardă a PNL, și I.I.C. Brătianu. Toți trei seniorii liberali vor fi de găsit și în primele două guverne ale lui Ion I.C. Brătianu. Restul erau oameni tineri, născuți pe la 1858-1860, având deci în jur de 50 de ani. Distanță mare față de septuagenarii vechii generații…

Lovitura de Palat, atâta cât a fost, viza formele, și nu fondul problemei. Nici unul dintre membrii tinerei generații politice liberale nu îi contesta locul de lider lui Ion I.C. Brătianu. Iar în rândurile bătrânilor liberali, Mihail Pherekide și Emil Costinescu, al căror nume fuseseră vehiculate pentru șefia partidului, erau prea în vârstă și lipsiți, ambii, de voința de a se arunca într-o luptă politică pe care nu erau siguri că o vor putea câștiga. Un regret, firește, subzista, speculat imagistic de caricaturistul Furnicii, hebdomadarul satiric cel mai important al vremii, care îl înfățișează pe Emil Costinescu asmeni lui Ianus, cu două fețe, una râzătoare, cu care îl felicită pe noul președinte liberal, cealaltă în lacrimi, pentru că nu este el noul conducător al PNL…

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

De altfel noul guvern numit la 27 decembrie 1908 preia toți miniștrii lui Dimitrie Sturdza. Cât privește pe acesta din urmă, gravele probleme de sănătate ar fi impus de mult mai multă vreme debarcarea sa de la conducerea guvernului. O butadă îi este atribuită celebrului Charcot, specialistul în boli psihice la care D. Sturdza a fost dus spre consult în chiar anul 1908. Întrebând ce anume era bolnavul în țara lui, i s-a răspuns că era prim ministru. Charcot a mai întrebat: de câți ani deținea demnitatea? De 2 ani acum, dar înainte mai fusese vreo 10 ani prim ministru. Remarca finală a rămas celebră: Dar este nebun de 10 ani! Fericită țară care are un prim ministru nebun și îl poate ține așa 10 ani!

Eșecul membrilor vechii gărzi de a păstra președenția PNL a fost resimțită de public ca o sacrificare a pozițiilor de putere deținute. Caricatura de primă pagină a Furnicii îl înfățișează pe tânărul premier costumat în Salomeea, dansând în fața regelui Carol I, pe post de Irod, cu capul nu al sfântului Ioan Botezătorul, ci cu acelea, cu bărbi albe, ale lui Dimitrie Sturdza și Emil Costinescu, perdanți ai jocului politic…

Prima fază a instaurării puterii politice a lui Ion I.C. Brătianu în rândurile PNL, începută în 1907, se va încheia în 1910. Congenerii politici liberali, mai mult sau mai puțin apropiați, îi vor consolida puterea la nivel ministerial în raport cu înaintașii săi. Echipa de persoane tinere și competente, vecini ca vârstă sau chiar din următoarea generație, care aveau să devină miniștri în cabinetul său din 1914, își făcea acum ucenicia. Cu ei se va face și se va consolida România Mare. Dar despre asta cu altă ocazie…

Posted in Institutul de Memorie Vizuala, gânduri, idei, note | Tagged , , , , , , | Leave a comment

Al doilea guvern Ion I.C. Brătianu: fotografia oficială

Una dintre imaginile iconice ale lui Ion I.C. Brătianu îl reprezintă pe acesta în calitatea sa de prim ministru al României, așezat în mijlocul membrilor cabinetului, alături de decanii de vârstă ai guvernului și în fața celorlalți membri ai acestuia, dintre care el însuși era de departe cel mai tânăr.
Fotografia a fost făcută, după câte îmi dau seama, la reședința lui Ion I.C. Brătianu din strada Biserica Amzei nr. 5-7, a cărei construcție începuse în anul 1908, sub conducerea arhitectului Petre Antonescu. Se știe că tânărului prim ministru îi plăcea să lucreze acasă, mai mult poate chiar decât în clădirea oficială a guvernului.
Fotografia poate fi datată în luna decembrie a anului 1909. Cel mai proaspăt ministru, după miniremanierea din 1 noiembrie 1909, și totodată decanul de vârstă, era M. Pherekyde, cooptat o lună și jumătate mai târziu.

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

Fotografie din arhiva Institutului pentru Memorie Vizuala

În imagine pot fi numărate 10 persoane, număr considerat perfect și desăvârșit în masonerie. Ori cvasitotalitatea celor fotografiați aparțineau acestei discrete organizații, cu rol atât de important în istoria românească. Așa se explică promovarea imaginii acestei formule a guvernului, și nu a celei precedente, constituită din doar 9 persoane.
Din stânga spre dreapta pot fi văzuți Alexandru Djuvara, ministrul de externe, Spiru Haret, ministrul cultelor și instrucțiunii publice, generalul Grigore Crăiniceanu, ministrul de război, Alexandru Constantinescu, supranumit Porcul, ministru al agriculturii și domeniilor, Ion I.C. Brătianu, președinte al Consiliului de miniștri, Vasile G. Morțun, ministru al lucrărilor publice, Emil Costinescu, ministrul finanțelor, Mihail Orleanu, ministrul industriei și comerțului, situat în picioare chiar în spatele precedentului, Toma Stelian, ministrul justiției, și în final Mihail Pherekyde, ministrul de interne.
Doi dintre bărbații politici prezenți în fotografie erau la primul lor mandate de miniștri: M. Orleanu și A. Constantinescu-Porcul, ambii născuți în anul 1859. Cea mai interesantă figură aparține celui de al doile, (Porcului, am putea spune).
Protejat al lui Ion C. Brătianu, Constantinescu-Porcul a fost unul din sprijinitorii devotați ai fiului acestuia. Făcea parte, așadar, din grupul de susținători promovați în cabinet spre a întări puterea tânărului șef de guvern. Consolidare a puterii realizată cu tact și discreție, pentru a înlătura suspiciunile unora și altora. Datorită acestei prudențe politice Vintilă Brătianu, om politic de indiscutabilă valoare, va mai trebui să aștepte 5 ani până să fie cooptat în echipa guvernamentală…
Vârsta medie a miniștrilor era de 54 de ani, aflată mult sub cea a guvernelor lui Dimitrie Sturdza, de exemplu. Era o firească primenire a cadrelor politice liberale.
Dar despre lupta între generații în rîndul Partidului Național Liberal vom vorbi într-o postare viitoare.

Posted in Institutul de Memorie Vizuala, gânduri, idei, note | Tagged , , , | Leave a comment

Ion I.C. Brătianu acum 105 de ani: Discursul la alegerea ca președinte al PNL

Acum 105 ani, pe 11 ianuarie 1909, Ion I.C. Brătianu era ales președinte al Partidului Național Liberal, demnitate pe care tatăl său o ocupase atîta vreme și pentru care el însuși se pregătise timp de aproape două decenii, în ciuda sau mai degrabă datorită ilustrului nume pe care îl purta.

Pentru contextul politic în care a avut loc alegerea sa vă invităm să citiți mai vechiul nostru articol Alegerea lui Ion I.C. Brătianu ca președinte al Partidului Național Liberal, aici http://www.lucretiutudoroiu.ro/2012/01/10/alegerea-lui-ion-i-c-bratianu-ca-pre%C8%99edinte-al-partidului-na%C8%9Bional-liberal/.

Institutul pentru Memoria Vizuală vă va prezenta în zilele următoare și alte cîteva articole despre activitatea lui Ion I.C. Brătianu din acea perioadă și percepția publică a acesteia.

Redăm mai jos discursul rostit de tânărul și proaspătul președinte al partidului (avea atunci doar 45 de ani).

Lectură plăcută, cititorule!


București, 11/24 Ianuarie 1909.

Domnilor,

Sunt cuprins de o emoțiune adâncă. Sunt cuprins de o emoțiune adâncă, pentru-că am conștință de răspunderea mare la care mă cheamă încrederea dv.

D-lor, dar îndrăsneala mea de a asuma această răspundere rezidă tocmai în simțimintele pe cari le exprimați.

În momentul solemn în care mă aflu, este firesc ca primul meu gând să meargă către aceia cari mʼau precedat în greaua însărcinare pe care mi-o dați, către aceia în a căror viață  caut o pildă pentru activitatea mea. (Aplauze mult prelungite). Regretele d-voastră vor înțelelge ce sunt regretele mele, simțindu-ne lipsiți, în asemenea vremuri, de munca, de experiența, de autoritatea șefului nostru iubit, a d-lui Sturdza. (Aplauze călduroase).

Din nenorocire, puterile sale nuʼi permit munca pe care o cere o asemenea răspundere mare. Să facem cu toții urări ca îndreptarea sănătăței sale să ne poată cel puțin da și de aici înainte sfatul înțelepciunei și al patriotismului său. (Aplauze mult călduroase).

D-lor, dacă ceva mă poate încuraja, cum am zis, în greaua sarcină pe care o primesc, este constatarea stărei de sănătate morală a organismului nostru politic, a partidului național-liberal. (Aplauze mult prelungite).

Modul în care sa făcut desemnarea mea ca conducător al acestui partid…

Voci : Șef… șef… (puternice aplauze)….

Este o manifestație de înaltă și frumoasă morală politică ale cărei efecte sper că vor trece peste granițele partidului nostru. D-lor, o constat fără nici o atingere a modestiei, pentru-că meritul ei revine întreg acelor fruntași ai partidului nostru care acum, ca totdeauna, nʼau avut încredere decât în interesele superioare ale partidului și ale țărei, revine acelor bărbi albe, acelor bătrâni pe care i-ați auzit vorbind (apaluze călduroase) și cari, prin numele lor care a participat la paginele cele mai frumoase ale trecutului nostru, ne arată vârsta lor, dar cari prin căldura inimelor lor au rămas tineri și au rămas la înălțimea sarcinei pe care o ducem cu toții. (Aplauze prelungite).

D-lor, ziceam : o constat fără nici o jicnire a modestiei, pentru-că îmi dau foarte bine seama că dacă eu-și nu altul-am fost desemnat pentru postul greu pe care miʼl dați, hotărârea este determinată de o necesitate de interes general, iar nu de vre-o facultate specială a personalităței mele ; sʼa voit cu acest prilej să se stabilească clar și concret că partidul nostru înțelege să ʼși tragă puterile din isvoarele mari cari și până astăzi le-au asigurat : din tradițiunile trecutului, din forțele prezentului, din încrederea în viitor. (Aplauze călduroase și mult prelungite).

D-voastră toți ați văzut, în numele meu, o legătură nouă cu tradițiunile vechi și glorioase ale partidului, iar în vârsta mea ați văzut o legătură cu generațiunile mai tinere chemate să conlucreze la progresul acestui partid, săʼi asigure viitorul.

(Aplauze furtunoase).

Domnilor, să nu așteptați de la mine desfășurarea vie a unui program : nuProgramul partidului nostru nu se schimbă cu oamenii, programul partidului nostru se schimbă cu necesitățile societăței ; pentru că partidul nostru nu este un instrument artificial creat pentru a servi individualitățile, el este un organism isvorât din nevoile mari ale Statului și ale neamului ; și opera sa, dela aceste nevoi se inspiră. (Aplauze prelungite).

D-lor, ținta noastră rămâne neschimbată ; ținta partidului național-liberal încă de la întemeiere a fost desvoltarea forțelor naționale de orice fel și pe orice tărâm. (Aplauze călduroase).

Forțele morale, intelectuale, militare și economice, toate forțele naționale desvoltate astfel încât să asigure înrâurirea Statului și aspirațiunile legitime ale acestui neam (apaluze) ; forțele naționale desvoltate astfel încât să putem zice la fiecare moment că suntem conștienți de deviza trecutului nostru, formulată astfel de unul din conducătorii partidului național-liberal : „Prin mințile, prin inima și brațele noastre”. (Călduroase și prelungite apaluze).

Pentru atingerea acestui scop trebue în interior să continuăm a considera că opera noastră de căpetenie este o operă de dreptate și de solidarizare socială. (Aplauze prelungite). Trebue ca nici un moment să nu uităm cuvintele pline de înțeles ale aceluia care mʼa precedat în conducerea partidului : Domnia legilor !”  (Aplauze prelungite).

În relațiunile noastre cu străinătatea trebue să ne inspirăm de asemenea din tradițiunile sănătoase și rodnice ale partidului nostru, care a vrut să stabilească cu celelalte State relațiuni de stimă și simpatie care se fundează prin apărarea intereselor și drepturilor noastre și prin respectarea drepturilor celorlalți. (Aplauze călduroase).

În toată activitatea noastră, ca și în trecut, să nu uităm că, fie în afară, fie, înăuntru, opera noastră este o operă de progres, de ordine și de pace și că progresul, pentru-ca să fie sigur, trebue să fie făcut cu acea perseverență proprie organismelor sănătoase, iar nu cu svâcniri și cu frământări. (Aplauze mult prelungite).

Pentru asigurarea acestei opere, să ne reamintim că ea nu se poate elabora decât numai prin colaborarea tuturor energiilor conștiente, să ne amintim că în colaborarea celor mulți stă reala tărie a partidului ; această tărie, care permite ca acțiunea să nu dăinuiască cât viața omului, ci să dureze cât viața Statului (aplauze) ; acea tărie care a făcut posibilă acțiunea partidului chiar când oamenii cei mai mari, nu numai din acest partid, dar chiar când oamenii cei mai mari ai istoriei moderne a României au lăsat un gol în acest partid.

Energiile unite, tradițiunile sănătoase, conștiința totdeauna clară a țelului înalt au făcut ca acțiunea partidului să nu fie știrbită și în orice momennt greu el să știe săʼși îndeplinească întreaga menire. (Călduroase aplauze).

Astăzi când, de asemenea, din rândurile noastre se retrage din viața militantă omul de Stat cel mai de seamă al României actuale, trebue să avem în vedere că pentru împlinirea golului ceʼl lasă trebue ca organizațiunea noastră de partid să devie încă mai tare de cum a fost până astăzi. (Foarte călduroase aplauze).

Această organizațiune de partid trebue să fie fondată pe două regule esențiale : libertate în discușțiune, pentru a ajunge la participarea conștientă a tuturor (aplauze), disciplină în acțiune fără de care nu se poate… (vocea oratorului este acoperită prin aplauze furtunoase).

D-lor, cum ziceam la început, mi-ați încredințat o misiune mare și înaltă ; voiu căuta-vă încredințez, ca un om cinstit- (entuziaste aplauze), voiu căuta săʼmi înalț sufletul la înălțimea acestei misiuni. (apaluze prelungite).

Dar încrederea mea toată, încrederea și siguranța mea o pun în aceea ce este și în aceea ce a fost tăria acestui partid : în colaborarea bărbăteștilor energii ale d-voastră (puternice aplauze), în unirea d-voastră permanentă și hotărâtă pentru a servi marile interese ale acestui Stat, pentru a asigura marile și legitimele noastre aspirațiuni.

(Ovațiuni entuziaste mereu prelungite).

(Voința Națională, 1909, No. 7071).

Posted in Institutul de Memorie Vizuala, gânduri, idei, note | Tagged , , , , | 1 Comment

Sudoku și nostalgia Paradisului

Cu ceva timp în urmă descopeream sudoku.

Venea, la fel ca fratele lui mai mare, go-ul, din Japonia.

Numai o țară cu obsesia ordinii și disciplinei putea să dea naștere unor asemenea jocuri, în care câteva reguli simple lasă loc nemăsurat invenției și fanteziei.

Starea de desăvârșire, de stăpânire a artei go sau sudoku, lasă loc pentru nenumărate opțiuni și strategii personale, în ciuda excesivei formalizări logice.

În spatele sudoku (ca și la baza animeurilor japoneze) se află câteva convenții simple, care aplicare riguros permit rezolvarea cât mai rapidă a careurilor de 9×9 pătrățele.

Miliardele de combinații posibile fac ca fiecare din noi să nu se poată întâlni, pe parcursul unei vieți fie chiar și centenare, cu același joc de sudoku.

Totuși, rezolvarea oricăruia din aceste miliarde de jocuri este supusă câtorva, foarte, puține, reguli simple.

Cu totul altfel decât în viața de zi cu zi.

O viață conformă cu sudoku nu ar putea să se desfășoare decât în Paradisul adamic.

Acolo Domnul Dumnezeul nostru îi spune lui Adam: Din toți pomii în Rai poți să mînânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit! (Facerea, 2 cu 16-17).

Numai într-un astfel de loc este suficientă respectarea unei singure porunci pentru mântuire…

La fel ca și în sudoku.

Sigur, aici sunt ceva mai multe reguli de compoziție, vreo trei cred.

Odată respectate, rezolvarea careului este inevitabilă, mai devreme sau mai târziu.

La fel ca pentru mântuirea noastră.

Sudoku ar fi deci jocul Cine se mântuiește primul!

Și să se mai spună că japonezii nu au organ pentru creștinism!

În lumea noastră de zi cu zi, sudoku este o porțiune de parasidiac, ușor accesibilă într-o revistă sau pe net.

Căci dacă ne uităm în lumea politicii, ne luăm cu mâinile de cap.

Regulile de compoziție ale jocului politic numai cu logica și simplitatea nu au legătură.

Ne-o dovedește viața politică din ultima vreme a României.

Dacă politicienii noștrii nu sunt îndeajuns de creștini să le pese de mântuirea lor (deși ridică coliva la ocazii festive, chiar și cei declarați atei), atunci măcar exotismul extrem asiatic să îi mai aducă cu picioarele pe pământ…

Deși și aici vizitelor obstinate în China le-aș prefera deschiderea spre Japonia.

Pentru că acolo se joacă sudoku.

Rezolvare rapidă a problemelor politice, prieteni!

Posted in gânduri, idei, note | Tagged , , , , , | 1 Comment

Vorbesc la emisunea 360 de grade a Alinei Bădic

La ora 0 a zilei de 9 decembrie 2013, după o extenuantă zi în care am participat la Conferința de alegeri a PNL Sector 3, mă aflam în direct în studiorile B1 TV din Calea Victoriei la emisiunea 360 de grade a Alinei Bădic, cel mai interesant specialist de televiziune al nostrum în domeniul atât de fascinant al spiritualității omenești.

Subiectul: Vlad Țepeș, spațiul intermediar dintre lumi și credințele, românești și nu numai, despre ființele blocate între viață și moarte, aka strigoi și moroi.

Cred că am putut, în această emisiune, să spunem câteva lucruri noi asupra unor subiecte străvechi.

360 de grade, cu Alina Badic (editie speciala)

Te las, spectatorule, să te bucuri și tu, acum, de această emisiune!

Posted in apariții în media | Tagged , , , , , | Leave a comment

PNL, Vaclav Havel și Liberum Veto

În anii 70, Havel lansa conceptul puterea celor fără de putere, care însemna că o majoritate politică ilegitimă, lipsită de suportul societății civile, trebuie să țină seama de interesele și doleanțele acesteia, chiar dacă societatea civilă este lipsită de orice reprezentare parlamentară. Altfel spus, societatea civilă exercită un veto, moral în acest caz, asupra abuzurilor majorității. Era o aplicație particulară și adaptată la condițiile modernității a unui concept polonez, apărut patru secole mai devreme și incriminat de gânditorii, mai ales vestici, pentru dezagregarea nebuloasei politice polono-lituanieine la finele secolului 18: liberum veto.

Conceptul, total depărtat de practica și teoria constituțională din România regimurilor autoritare și totalitare de după 1938, a fost adus în discuție la începutul anului 1990, când protestatarii politici și greviștii foamei din Piața Universității solicitau lui Ion Iliescu, pe atunci președinte încă neales al României, o atenție pe care acesta, nedesprins din mrejele comunismului internaționalist, nu era în stare să le-o acorde.

Ce presupunea liberum veto? Faptul că orice membru al Seimului, deci al reprezentanților acelei zecimi a populației poloneze dintre secolele 16-18 care se bucura de drepturi politice, putea, doar prin exprimarea singularei sale opoziții față de un proiect de lege sau hotărâre, să îl respingă, chiar și dacă toți ceilalți votanți ar fi fost de acord cu el. Se asemăna prin aceasta cu instituția romană a tribunilor plebei capabili, doar aceștia, să își opună vetoul la orice lege inițiată de către aristocrați.

Cea mai la îndemână instituție politică de astăzi, funcționând pe același principiu, a fost până de curând cea a Uniunii Europene. Fiecare stat național avea dreptul să opună propriul veto față de moțiunile celorlalte state, indiferent de ce majoritate s-ar fi bucurat acestea.

Sistemul consensului a fost înlocuit, și în Uniunea Eureopeană, cu cel al majorității. Democrație sau inacapacitate de armonizare instituțională a Europei?

Din amândouă câte puțin. Construcția europeană a fost, de la bun început, un lup cu blana de oaie, blăniță aplicată pe corpul de carnivor flămând al câtorva mari puteri economice europene. Dintre ele se reliefează, prin dimenisiuni și agresivitate, noua Germanie a Angelei Merkel, meșteră în dublul discurs și în standarde diferențiate față de rudele sărace de la răsărit…

Dar pentru noi, românii, ce stă să ni se întâmple sub imperiul respingerii conceptului de liberum veto, petrecut încă la începuturile procesului nostru democratic de după 1989?

Idea autorității absolute a unei majorități, indiferentă față de exigențele morale și democratice, instituționalizată la noi de Ion Iliescu, s-a încercat până acum a fi confiscată de două categorii de politicieni.

Prima este cea a populiștilor băsiști, care se văd în minusculele rezultate cu care îi creditează sondajele singurii reprezentanți ai dreptei în România. Și asta când, de fapt, sunt capabili astăzi (lipsiți fiind de sprijinul orchestrat al băieților cu ochi albaștri asigurat de către magisterul lor) doar de lacrimogene manifestări publice. Manifestări dând de bănuit a avea, ca și la stăpân, o origine ebriantă, și care proclamă în falset grija mincinoasă pentru votantul obișnuit, orientându-se însă în realitate către declasatul social, ușor de cumpărat cu un kil de mălai, zahăr, făină, ulei. Și care se bazează în principal pe nesfârșite avantaje acordate, cândva, câtorva vătășei de curte și bulibași de cartier…

Cea de a doua se raportează la demagogia de stânga din politica românească, plină de considerații grijulii asupra bunăstării sociale a națiunii și de idei nemestecate și neasimilate asupra construcției europene și a pactului nordatlantic, ambele menite să ascundă  trecutul politic dubios al unora, albit cu un abraziv amestec de bonux, dolari și malversațiuni.

Lup in piele de oaie - PNL, Vaclav Havel și Liberum VetoPopulismul unora și demagogia altora au însă, amândouă, picioare scurte.

Este nevoie de cu totul altceva în peisajul politic românesc: de responsabilitate.

Doar responsabilitatea politică poate împiedica forțele politice obsedate să-și impună societății sau unui segment al acesteia propriile majorități, reale sau închipuite, să se activeze social până la distrugerea a tot ce se află în jurul lor.

Căci alunecarea cât de ușoară a unei majorități, obținute fie și prin alegeri libere, către o unanimitate impusă, obținută prin tiranie și nu prin consens,, poate fi începutul tragic al unui fascism de neconceput doar cu puțină vreme înainte, ca în Germania nefastului an 1933.

Să se înțeleagă: nu incriminez idea majorității, aflată la temelia democrației moderne. Ea trebuie să se bazeze însă pe un consens sau un pact național, mai ales în anumite segmente ale vieții publice, precum independența și unitatea națională sau, pe un alt plan, în domeniile culturii, educației și sănătății.

Și nu cred că în România de astăzi liberum veto poate fi exercitat de oricine. Din rândul aleșilor noștri, printr-o acreditare realizată la inițiativa celor mai importante trei partide cu reprezentare parlamentară, dar confirmată prin consens în urma unei dezbateri publice la nivel național, trebuie și pot fi selectați între 3 și 5 membri ai Legislativului, în fiecare Cameră. Fiecare dintre aceștia va putea exercita liberum veto o singură dată în fiecare sesiune parlamentară față de oricare din propunerile legislative adoptate cu indiferent ce majoritate.

Numărul mic al acestor personalități politice, statura lor unanim recunoscută de autentici oameni de stat, dezbaterea națională în urma cărora vor fi confirmați, ca și presiunea opiniei publice le vor conferi acestor aleși cea mai mare responsabilitate.

La școala integrității lor se vor forma și ceilalți.

Așa cum o văd, instituționalizarea liberum veto va putea avea ca efect, printre altele, și eliminarea controlului constituționalității legilor de către Curte Constituțională. Normal și firesc este să fie respectată autonomia legislativului. Parlamentul trebuie să își creeze instituții proprii menite să elimine încălcarea Constituției și a principiilor pe care aceasta se întemeiază, independent de existența temporară a unor majorități.

Același rol pe care Avocatul Poporului, instituție introdusă în Constituție la inițiativa liberalului Dan Amedeo Lăzărescu, îl are în raport cu abuzurile puterii executive, îl va juca și aplicarea liberum veto în raport cu abuzurile puterii legislative, făcând lipsită de rațiune intervenția puterii judecătorești asupra procesului legislativ.

Până atunci liberum veto poate fi exercitat de către formațiunile politice dn Parlament, în măsura în care ponderea lor electorală le conferă acesastă putere.

Uniunea Social-Liberală dispune de o imensă majoritate parlamentară, rezultată din votul popular. La rigoare, în urma trădărilor politice de ultimă oră, chiar și numai PSD, împreună cu sateliții săi, poate dispune de o fragilă majoritate parlamentară. În condițiile în care o majoritate format din PSD și PDL ar însemna, pentru actualii conducători social-democrați, un cost politic imposibil de suportat…

În oricare din aceste majorități, Partidul Național Liberal poate folosi liberum veto. Instituțional și moral, deopotrivă… Fapt care transformă PNL în singura forță politică responsabilă, capabilă să normalizeze societatea românească în ansamblu. Și, mai ales, să păzească turma de oi, aka cetățenii, de lupii autohtoni cu blană de oaie…

Jocul politic al unora este acela de a banaliza și compromite liberum veto liberal în ochii opiniei publice, prezentându-l ca pe un mijloc de prezervare a intereselor personale ale acestora. Ori el este cu totul altceva. Astăzi, este garanția funcționării democratice a statului și al unui definitiv baraj aplicat alunecărilor fasciste și totalitare.

Dacă ne gândim doar o clipă vedem că în ultimul an votul liberalilor a fost cel mai sigur baraj în calea unor acțiuni politice imature și aventuroase ale colegilor de alianță. Chiar și numai respingerea proiectului Roșia Montana, în forma total neadecvată în care fusese propus spre aprobare Parlamentului, este edificatoare în acest sens.

Partidul Național Liberal nu se va sfii să îi informeze pe cetățeni, care trebuie să afle și ei aceste lucruri. Iar unii dintre auditorii liberalilor se află chiar în interiorul celorlalte formațiuni politice, unde conceptul de liberum veto își găsește, iarăși, o aplicare specifică.

În fiecare din cele două organizații politice la care facem referire mai sus există, totuși, o puternică opoziție față de populism și demagogie.

Acolo există minți clare care refuză să intre într-un joc politic periculos.

Acești oameni, lipsiți de majoritate în rândul propriilor lor formațiuni politice, exercită față de ideile aventuriste ale unora și ale altora din propriul lor partid, liberum veto. Moral și instituțional…

Asistăm la un moment de răscruce al politicii românești.

Putem vorbi chiar de o schimbare de paradigmă.

Paradigma însănătoșirii politice, și anume a aceleia autentice, bazate pe respectarea mandatului popular, a cuvântului dat și pe identificarea consecventă a fiecărui partid cu un set de valori ideologice autentice.

Vaclav Havel, cel mai relevant intelectual și om politic dizident din Cehoslovacia, a fost chemat de o necesitate istorică imanentă să proclame, urbi et orbi, acum 37 de ani, puterea celor fără de putere. El a ajuns mai târziu președintele țării sale, în ciuda prezenției, pentru o vreme, a trupelor sovietice în Cehoslovacia.

Crin Antonescu, președintele Partidului Național Liberal și copreședinte USL, este chemat să exercite, aici și acum, liberum veto. El va ajunge anul acesta, câștigând alegerile prezidențiale, președintele țării noastre, în ciuda forțelor coalizate ale populismului și demagogiei. Până atunci și după aceea, ca și ilustrul său confrate politic din Cehia, va fi și va rămâne garantul cel mai important al normalității politice românești.

Crin Antonescu și Partidul Național Liberal acționează acum pentru însănătoșirea mediului politic românesc. Altfel, aceasta va avea loc mai târziu și cu însutite suferințe.

Crin Antonescu, Partidul Național Liberal și forțele politice responsabile din celelalte partide trebuie să reușească în însănătoșirea politică a națiunii, prin exercitarea liberum veto.

Întreaga Românie va avea de câștigat.

Dar înfăptuirea sa se va datora unui singur partid politic. Recunoștința națiunii și beneficiile politice ale însănătoșirii vor fi capitalizate de o singură forță politică românească.

Partidul Național Liberal!

Posted in gânduri, idei, note | Tagged , , , , , | Leave a comment